Oana Pellea - Jurnal 2003 - 2009

Ce prostie si scrisul asta, daca nu poti sa scrii un oftat, atunci la ce serveste? Cum se scrie un oftat sau un urlet sau o lacrima sau un zambet… Nu poti sa le prinzi între semnele astea absurde numite litere”, scrie Oana Pellea, la un moment dat în "Jurnalul" său, apărut recent la Humanitas.

Nu sunt dintre cei care se dau în vânt după cartea de memorialistică a persoanelor care şi-au câştigat celebritatea atfel decât prin scrieri. Mai ales dacă nu cunoşti oamenii, faptele, întâmplările din mediul devualat,  îţi vine greu apetitul de cunoaştere. O anumită intimitate a miturilor parcă e mai apreciată decât acţiunea de scoatere a zeilor pe tarabă.  Pe mulţi deschiloţarea VIP-urilor îi deprimă. Oana Pellea ne surprinde plăcut. Cu o fineţe şi o pedanterie respectabilă, povesteşte despre ultimii şase ani din viaţa sa, de la moartea  iubitei sale mame.  Contrar aşteptărilor, sunt foarte rare dezvăluirile despre celebrul său tată, actorulul Amza Pellea, ori despre alţi colegi de teatru. Autoarea preferă să-şi justifice public amărăciunea acestor ani de tranziţie.  Pe lângă dezgust şi judecată la rece, poţi remarca adevărate resurse poetice:  Amza Pellea şi Ştefan Iordache "stăteau pe un nor de zaibăr şi râdeau". Parisul este "poezos". Oameni celebri sau oameni simpli se găsesc aşezaţi în pagini, alături de trăiri şi de amintiri. Fără menajamente, Oana ceartă poporul român şi ceartă bine, cu nerv şi dintr-o postură elegantă. E altfel decât Dan Puric. Amândoi, oameni de teatru, amândoi trăitori ai cetăţii. Cine se dă în vânt după teoriile lui Dan Puric să nu deschidă volumul Oanei Pellea. E altceva.

Cartea Oanei Pellea poate fi aşezată cu cinste printre lucrările memorialistice de renume. Merită citită.